Esti aici:
Prima pagină > Călătorii > Kahlenberg, Sobieski și românii

Kahlenberg, Sobieski și românii

Mereu spunem că noi, românii, am stat în calea hoardelor turcești, la porțile Europei, și din acest motiv Europa a putut să-și vadă liniștită de evoluție, de construcții și cultură, iar noi mereu a trebuit să reconstruim. Dar s-a mai întâmplat, în istorie, ca turcii să ajungă și mai departe, spre inima Europei. Aproape de Viena, pe care au încercat s-o cucerească. Unul dintre asedii a fost în 1683, când cele două imperii, Otoman și Habsburgic, au externalizat conflictul mocnit și turcii au declarat război austriecilor (1682) aflați sub conducerea împăratului Leopold I.

La acea vreme, Moldova și Țara Românească erau vasale Imperiului Otoman și a trebuit să participe la război. Fiind creștini, încrederea turcilor în români nu era prea mare, sarcinile primite fiind să construiască poduri și infrastructură. Cum Gheorghe Duca, conducătorul de atunci al Moldovei, a fost destul de puțin implicat, Șerban Cantacuzino, care conducea Țara Românească, a fost cel care a preluat inițiativa românească. Acum poate am putea spune că a jucat la două capete (tipic românește?!), lucrând în slujba turcilor, dar, în același timp, umplând tunurile cu paie când trebuia să bombardeze orașul Viena și trimițând soli care să-i informeze pe austrieci despre mișcările din tabăra turcească… Deh, istoria așa se scrie…

Bătălia decisivă s-a dat pe 12 septembrie, între armatele lui Sobieski (regele Poloniei) și cele ale pașei Kara Mustafa, pe dealul Kahlenberg din apropierea Vienei. Românii nu au participat la lupta directă, rolul lor a fost tocmai în întârzierea zilei bătăliei prin neterminarea lucrărilor de infrastructură care să-i ajute pe otomani.

Acum, la Kahlenberg, în vîrful dealului, este o frumoasă biserică cu numele Sf. Iosif, pe pereții căreia se pot vedea plăcuțe comemorative. Una dintre ele este montată de către Academia Română în 1999, și pe care se poate citi, în românește: ”În memoria soldaților români care în anul 1683 la despresurarea Vienei au contribuit la salvarea orașului”. Tot de-acolo, din vârful dealului, se vede splendid panorama Vienei, în zilele fără nori. Noi n-am prins chiar soare, ci un pic de ploaie, vânt și nori care se adunau și se-mprăștiau. Dar tot am văzut… Am băut o cafea fierbinte la cofee to go și-am plecat mai departe, pe dealurile împădurite, către Leopoldsberg.

Comentarii

comentarii

Similar Posts

Leave a Reply