Gestul Monicăi Ridzi merită analizat, fiindcă e atât o cotitură, cît şi o confirmare.

De ce cotitură? Fiindcă, în sfârşit, s-a arătat că, sub o presiune mediatică infernală şi constantă, nici un demnitar nu poate fi ţinut în braţe în pofida tuturor evidenţelor. Iar campania jurnalistică iniţiată de echipa lui Cătălin Tolontan, ulterior susţinută cu o furie ieşită din comun de toţi cei care n-au pus botu’ la caşcavalul pus pe masă cu generozitate, a fost un model. Aşa se generează subiectul, aşa se creează indignarea, aşa se întreţine interesul opiniei publice asupra subiectului, aşa se strânge şurubul, aşa se bagă gazela-n ţarc, aşa se-mpuşcă între coarne. Sigur, se impune un amendament. Materialul clientului a făcut totul posibil în mâna meşteşugarului (foto: Alex Nicodim, gsp, Intact).

De ce confirmare? Pentru că Traian Băsescu a demonstrat încă o dată – a câta oară în ultimii 20 de ani, Dumnezeule? – că nu se poate schimba vreodată. Cum? Curăţându-şi cinic al nu ştiu câtelea presupus apropiat, exact la fel cum face încă de la începuturile parvenirii sale politice. Execuţia politică a Monicăi Iacob Ridzi, fix în ziua în care fie-sa (tăcută nevoie-mare şi dispărută din atenţia opiniei publice exact de la declanşarea scandalului public pe care taman campania ei electorală l-a declanşat) s-a instalat în Parlamentul European, confirmă că e mult mai confortabilă postura de duşman a actualului preşedinte al României decât aceea de prieten declarat al său.

Textul integral, aici