Nu-mi place să vorbesc/scriu despre oameni bolnavi şi despre beteşugurile lor. Şi detest îngrozitor politicienii care (cred că) îşi fac imagine exploatând momentele de slăbiciune fizică ale adversarilor. D-aia mă feresc, atât cât îmi permit meseria şi apetenţa marelui public pentru morbid, să mă lansez în dezbateri semidocte despre cât de bolnav e Traian Băsescu. Acolo unde excelează, într-o zvonistică devenită obicei oribil şi agasant-repetitiv, inegalabilul Corneliu Vadim Tudor.

Omul ăsta, strălucitor în anumite (rare) momente, dezgustător în (din păcate) majoritatea timpului, şi-a bătut joc de talentul său nativ şi de noţiunea de dezvăluire. Gestionarea talentului e fix problema lui. Însă faptul că aşa-zisele dezvăluiri (la început, doar scrise, prin România Mare sau Tricolorul, ulterior instituţionalizate şi la tv) sunt, în imensa lor majoritate, nişte fâsuri de om cu imaginaţie bolnavă afectează întreaga industrie media. Bine, Tribunul a început să facă (iar, după o bună perioadă de blanc) rating, televiziunile exploatează oportunităţile oferite de contagiosul lui delir verbal, dar aproape nimeni nu mai crede ce spune. Şi, culmea, uneori, zice foarte bine şi are informaţii beton la bază.

În ritmul ăsta, cu rubrică zilnică de horcăieli şi zvârcoliri prezidenţiale în chinuri groaznice, combătută (de regulă) de apariţia prompt-zâmbitoare (şi cu apect tonic lucrat) a bolnavului naţional, dacă – Doamne fereşte! – chiar i se va întâmpla ceva lui Băsescu, PD-L va putea să-l ţină îmbălsămat măcar o lună în geam la Cotroceni. Şi, la nevoie, să-l plimbe cu Mercedesul blindat pe ţară, cum făceau castilineii cu Cidul înţepenit în şaua calului. Da, într-o ţară guvernată de normalitate şi de bun simţ, preşedintele ar trebui să-şi facă publice analizele. Da, preşedintele Băsescu nu arată, la prima vedere, a om perfect sănătos. Şi da, într-un mediu de oameni decenţi, cu măsură, doar medicii fac comentarii cu privire la starea de sănătate.

Share