Ieri am ajuns la un parastas. A fost ca la toate neprevăzutele. Am plecat de-acasă pentru a bea o cafea și am ajuns înapoi peste jumătate de zi. Pentru că, la cafeaua aia, a sunat un telefon. Și ne-am mutat dintr-o crâșmă în alta. Fără a-i fi defel apropiat, l-am cunoscut într-o anumită conjunctură pe răposat și mi-a plăcut. Un tip extrem de puternic, înțelept, discret, influent. hâtru. Care pe mulți i-a nășit…


Știam la ce mă înham și mă expun. Mi-era clar că nu mă duc într-o mare de jale și de chipuri cernite. Cu excepția rudelor, populația locantei era tipică unui decor din filmele lui Kusturica, iar atmosfera pe măsura mesenilor. Exista și o motivație cât se poate de reală: așa i-ar fi plăcut lui. Respectabili oameni de afaceri, fotbaliști, politicieni, golani celebri, gulere albe, indivizi despre care am scris sau despre care nu voi scrie niciodată, personaje care mi-au trecut pragul studioului și lepre care nu se califiică nici măcar să-mi treacă prin fața ușii, prieteni de odinioară care s-au ajuns, au căzut și acum încearcă să se scoale din pumni. Cu excepția curvelor, care chiar n-aveau ce să caute acolo, cam nimeni și nimic n-a lipsit.
Mâncare pe săturate, băutură pe cinste, povestiri fascinante, o atmosferă care, în condiții normale, m-ar fi urnit din local a doua zi dimineață, cel mai devreme când soarele s-ar fi ridicat la două sulițe și jumătate.  Dar n-am mai putut să fiu eu cel care pune scaunele pe mese. Și am plecat, la fel ca și în ziua de Crăciun și dintr-un anturaj oarecum comun, al dracului de treaz (deși n-am dus la ureche mai bine de un sfert de zi) până-n miezul nopții, în murmurele dezaprobatoare și uimite ale consumatorilor. Habar n-am de ce nu mai vreau și nu mai pot. Unii spun că m-am înțelepțit, alții că m-am hodorogit. Nu mai am entuziasmul șprițului. Mă simt bine în mijlocul anumitor oameni, dar cred că subconștientul îmi impune limite.