Cu riscul asumat de a fi înjurat de patrioţii verzi (dar şi cu aferenta durere-n cot pe tema asta), scriu eu: n-avem genă de campioni, frate! Oricâte parale am prăpădi, nu suntem făuriţi, ca naţie, cu vâna campionilor. Hai să nu ne mai minţim şi să ne uităm olecuţă înapoi – fără furii şi cu ochii minţii larg deschişi – în istorie. Dacă aia veche, din manuale, încă ne mai hrăneşte cu iluzia că-i băteam de-i uscam pe turci şi le plăteam biruri fiindcă ne era jenă de ruşinea lor după aia, cea mai recentă nici măcar loc de o satisfacţie asemănătoare nu ne lasă.

Unde şi când am fost noi, cu excepţia unei gimnastici ridicate (prin bătăi şi înfometare) la rang de artă, cap de pluton? Aud? N-aud, că n-am ce. Performanţele româneşti de rang mondial (fie ele sportive au ba) au fost, cu tot fiorul pe care ţi-l dă privind la tricolorul din vârful catargului pe fondul sonor al imnului naţional, roadele unor fericite excepţii umane; nu ale talentului nativ al naţiei, nu ale tradiţiei, nu ale ritmicităţii. (Textul integral, aici)