Când i-am zis/scris eu că s-a făcut cât un excavator şi că are nevoie de macara s-o urce pe cal, mi-au sărit în cap deontologii că-s tonomatu’ lu’ Felix şi am ceva de reglat cu dom’ preşedinte prin intermediara de serviciu. Când s-a pronunţat Patriciu că-i grasă, vai, oroare, mogulu’ petrolului şi-a permis afrontul fiindcă l-au dat în gât cu bileţelul roz. Şi fiindcă a fost atât de bazat încât să nu cedeze rafinăria către clan, dar asta rămâne numai între noi, cei câţiva de pe blogul ăsta. Când i-a zis Badea că-i cât balena albastră, cică n-ar avea ţăranu’ gust la femei.

Azi, terasiera a umblat desculţă prin băltoaca a mare. Mai departe scrie-n carte: “Uitaţi, sunt peştişori! Se fac ei mari şi îi mâncăm după aceea!” (Gândul). Maică, eu înţeleg că tu ai fost extrem de săracă-n pruncie şi că visul tău era să nu se termine crăpelniţa, dar mai abţine-te de la balotat, că te faci cât balastiera şi n-o să-l mai prea inspiri – în sens juridic, evident – pe satiru’ ăl bătrân şi ceacâr!

PRECIZARE: Fiindcă pe acest blog au început să urle feminismul şi prostia, se pare că se impun câteva rânduri; de fapt, repostez un comentariu explicativ. Apreciez solidaritatea feminină, dar nu şi feministele de paradă. Orice om mobilat mediu la mansardă pricepe din text că m-am referit la faptul că primul gând al duduii la vederea peştilor a fost să-i mănânce. Luaţi 100 de oameni de pe stradă, de preferinţă de dincolo de gardul Spitalului 9, arătaţi-le un acvariu cu peşti si vedeţi câţi dintre ei scot harpoanele.