De multă vreme mă macină o chestie. Deşi ştiu, inclusiv de pe pielea mea, că, în orice meserie prestată în spaţiul public, imaginea vinde cel mai bine, continui să mă întreb, ca omul simplu de la ţară, de ce   personalităţile (definiţi-le voi altfel, dacă aveţi cuvintele la voi) vând altceva decât sunt în realitate. Mai pe româneşte, de ce merg aşa bine pe piaţă măştile, în detrimentul feţelor din spatele lor. M-am tot luat cu altele, dar două întâmplări ale ultimelor zile m-au făcut să mă-ntorc la temă.

YouTube Preview Image

Am făcut şi eu, săptămâna asta, o emisune pornind de la faimoasa flacără violetă. Sigur, nu musai pe partea energetică, dar în conexiune cu ea. Şi-mi povestea Nicoleta Svârlefus, astrologul pe care l-am invitat alături de teologul Florian Bichir, că mulţi o căinau şi o întrebau ce-a apucat-o să vină la Vorbe grele. Că, dincolo de faptul că nu cred în fenomene paranormale şi-n energii făcătoare de minuni, deci reprezint o cauză pierdută, sunt un soi de mâncător de oameni. Sigur că n-am mâncat încă pe nimeni în direct la Antena 2, evident că nici pe ea în respectiva seară (nici măcar căpcăunul de Padre n-a muşcat-o), dar asta-i imaginea. Poate nu cea predominantă sau poate că da, habar n-am şi nici nu vreau să cheltui vreun ban ca să fac un sondaj de opinie pe tema asta. Sunt o sumedenie de oameni care-mi calcă pragul prima oară şi, la ieşire, răsuflă uşuraţi că au scăpat vii şi-mi mulţumesc că am fost amabil şi nu i-am călcat în picioare. La întrebarea mea clasică (“pe cine am umilit eu aici?”), răspunsul standard se referă la prestaţiile mele ca invitat la Gâdea. Cum încă nu m-am dilit de tot să mă cred reîncarnarea Dr. Jeckyl, înclin să cred că, oricât de natural m-aş comporta eu în spaţiul public (şi chiar ţin la asta), există o mască pe care o port. Şi sunt doar unul dintr-un lung şir…

Ce m-a mânat, totuşi, la scris e prestaţia de aseară a ultramediatizatei actriţe Maria Dinulescu la Sinteza zilei, urmată de ideea pe care mi-a dat-o pe facebook jurnalistul Andrei Vulpescu, de a face o dezbatere pe tema măştilor din spaţiul public. Dincolo de platitudinile debitate cu un aer voit olimpian dintr-o emisiune care nu-şi propusese să impună o decizie radicală privind viitorul imediat al omenirii, atitudinea celei căinate (degeaba, dacă mă-ntreabă cineva şi pe mine) de fiţoşii cu aere intelectuale că s-a cuplat cu Poponeţ era atât de artificială şi de autopoleită cu un luciu de cocleală de m-a cutremurat. O tipă tânără şi draguţă, am înţeles că şi foarte talentată, avea un comportament de Mariana Nicolescu-n fluviile oratorice autoadmirative de la TVR şi, ca să citez din fostul meu coleg de la Antena 2, parcă era văduvită de lipsa unui tavan cu oglinzi care să-i facă automângâierea mai lină.

Am ales, dintr-un stoc extrem de consistent, două exemple, al meu şi al Mariei Dinulescu. Dar, cu siguranţă, e o regulă, nu o excepţie. Şi, dincolo de explicaţiile ştiinţifice pe care le-ar putea da un psiholog pentru fenomenul de mască, mi-ar plăcea să citesc şi părerile voastre.