România, ţară tradiţional fără ocupaţie serioasă, şi-a găsit din nou de treabă şi s-a împărţit ferm în două. Dezbate pasional iniţiativa prefectului Capitalei privind eutanasierea câinilor vagabonzi după o perioadă de triaj şi numai în eventualitatea în care nu sunt adoptaţi. Pierde vremea, nu că asta ar fi vreo noutate. Propunerea nu va deveni, după părerea mea, lege. Fiindcă nici nu cred că se urmăreşte asta. Poporul suveran trebuie ţinut perpetuu ocupat ca sa nu-şi aducă aminte că trăieşte prost. Iar o dezbatere despre criminalii animăluţelor sau, privind din celălalt unghi, victimele fiarelor e un ingredient care dă o savoare aparte vorbitului despre nimic.

Personal, n-am o poziţie ferm conturată. Ca tată de copil şi, uneori, parcă din ce în ce mai des, vecin cu interacţiunea câinească, am momente când aş pune mâna pe-o coadă de topor, să le fie eutanasierea mai lină. Ca iubitor şi posesor (deja istoric) de animal(e) de casă, parcă mi s-ar rupe inima să văd că-i bagă la gaz pe lătrători. Dar la fel mi se rupe când îi văd că se devorează unii pe alţii în aşa-zisele adăposturi ale municipalităţilor. Strict economic, şi hingherii, şi mâncarea, şi gazul (ne) costă. Dar (ca om, nu câine) nu pot să nu remarc că, spre exemplu, în privinţa dezbaterii ideii de închidere a Spitalului CF 2, n-am auzit să se spargă poporul suveran în două. Sau poate că vieţile unor femei (care voiau să devină mame şi au ajuns să stea cu tuburi în gură fiindcă spitalele de oameni arată ca nişte cocini de porci) nu valorează tot atât de mult ca existenţa blănoaselor patrupede. Pe care le plâng demonstrativ, cu precădere, nişte demagogi care n-ar lua în ruptul capului un câine la ei acasă.