Cred că, printre alte probleme de structură a neamului care ne trag în jos, se pot aşeza la loc de frunte polarizarea excesivă a societăţii şi intoleranţa indivizilor. Orice ai face, masa tinde să te plaseze undeva. Eşti ori cu ăla, ori cu ălălalt. Nu poţi să te manifeşti anti (cineva sau ceva),  pentru că valul mâniei populare te va include automat, la 180 de grade, în tabăra adversă, cea pro restul. Mai departe, orice opţiuni ai avea, încercarea de a fi raţional, de a asculta şi părerea celui ale cărui vederi nu le împărtăşeşti şi de (eventual) a polemiza decent cu el este catalogată automat, de cealaltă facţiune socială, autointitulată cea corectă, drept trădare.

Iau, din nou, cazul meu ca exemplu definitoriu pentru ambele stări de fapt pe care am încercat să le condensez în câteva rânduri scrise. Am o părere mizerabilă despre Traian Băsescu încă de când îl cunosc (şi, profesional vorbind, am împlinit vreo 13 ani). Aceleaşi sentimente, de profund dezgust, le nutresc, dintotdeauna, oricare a fost componenţa echipei de conducere, şi faţă de partidul pe care, deşi Constituţia nu-i permite, îl conduce faptic (prin uneltele sale umane) şi acum. Manifestându-mă, prin natura meseriei, în spaţiul public, automat sunt al celorlalţi (după caz, pesedişti sau liberali, extrem de rar conservatori) şi lucrez în beneficiul altui lider politic (de regulă, Mircea Geoană/mai nou Victor Ponta sau Crin Antonescu). Oameni pe care, de-a lungul vremii, i-am susţinut public (conform crezului meu că şi foca de la circ ar fi preferabilă), când a fost cazul, ca alternative la Traian Băsescu. Şi o voi face în continuare, transparent, deşi nu ne leagă nici un fel de relaţii comerciale, doctrinare sau de subordonare şi în pofida realităţii că nu mă interesează vreo funcţie în structura de vârf a statului. Gata cu polarizarea, trec la radicalizare.

Când m-am contrat prima oară, destul de violent, la Antena 3, cu Crin Antonescu, pe motiv de idiosincrazii cu moguli care l-ar fi persecutat şi pe el, au luat foc liberalii. Vai, s-a demascat tonomatul că-i pesedist! Când, aproximativ în aceeaşi perioadă, îl căpăceam constant pe Mircea Geoană, pesediştii făceau spume că lucrez pentru liberali. Când, mai nou, m-am hârâit public cu Victor Ponta, am auzit, dinspre mediile pesediste, cu detaşare, zău dacă mai am puterea de a mă enerva, că am capitulat, bănuiesc că pe motiv de şantaj, în faţa lui Traian Băsescu (varianta soft) sau că, de-a dreptul, m-a cumpărat (varianta hard). Că activiştii politici se mint frumos nu-i vreo dramă. Fiecare caută justificări pentru propriile neputinţe/eşecuri. Altceva mi se pare mai grav. Nu mai avem răbdare – şi aici mă includ liniştit, fără să clipesc, şi pe mine, care, spre exemplu, nu găsesc suficiente resurse de energie să mă uit, dar deloc, la Radu Moraru – să ne ascultăm unii pe alţii. Avem adevărurile noastre absolute, orice spune duşmanul nu trebuie şi nu merită ascultat.

A fost Monica Iacob Ridzi, departe de a trece printre simpatiile mele, la Vorbe grele. Am remarcat destui oameni, inclusiv pe acest blog, unii cu scaun la cap, care au decretat superior, dinainte de a o vedea, că nu merită urmărită şi ascultată. Pe mine (şi, după cum arată tabelul cu audienţe, pe foarte mulţi români, în jur de 300.000) m-a interesat ce are de spus după atâta amar de tăcere şi autoizolare. La fel cum m-ar interesa cum s-ar comporta şi ce ar avea de comunicat, într-un mediu jurnalistic considerat apriori ostil, Elena Udrea sau Traian Băsescu. Cum mă interesează şi ce au de zis Crin Antonescu ori Victor Ponta. Nu trebuie să ne şi împrietenim ori să plecăm împreună la şpriî după emisiune, la fel cum nu trebuie nici să ne băgăm cuţite-n spate pe holurile televiziunilor. Poţi rezona sau nu cu un interlocutor, îţi poate plăcea sau te poate scârbi, dar, dacă nu ai răbdarea ori interesul să-l asculţi, nu-ţi poţi face, după părerea mea, o imagine de ansamblu.