Atât cei care susțin că Gigi Becali merită să-nfunde puăcăria, cât și cei care pretind că acesta este o victimă au dreptate. Dreptatea lor particulară, subiectivă, dar consfințită de constituționalul drept la opinie. Care drept, atâta amar de vreme cât funcționează, denotă că România este, încă, o democrație, nu o dictatură. Cred cu tărie că Traian Băsescu încearcă, deocamdată fără succes, să-și impună în forță propriul regim despotic. Și că e bine că n-a reușit s-o facă. Recunosc deschis că, momentan, pot să-mi exprim liber, în spațiul public, părerile și că, în afara unor tentative (din fericire, nu foarte convingătoare în fața patronatului) de ingerințe politice, n-am întâlnit bariere-n drum. Când mi s-or pune obstacole-n față, o să mă las și pa. N-o să crape nimeni; nici presa fără mine, nici eu fără ea.

P.S. Arestarea lui Gigi Becali – un tip absolut straniu, care nu încetează a mă uimi prin ușurința de a da cu picorul în lucrurile (deloc puține) bune lăsate-n urmă – nu mă face să dorm nici mai bine, nici mai rău ca înainte; doar mult mai puțin ca până acum. Mă culc extrem de târziu și mă scol foarte devreme ca să opinez liber.