Unica zonă în care se remarcă noua putere este excesul de autoritarism fără noimă. Majoritatea celor nimeriţi prin dregătoriile înalte ale ţării sunt extrem de importanţi, afectaţi, iritaţi şi reacţionează la orice critică, fie ea cât de firavă, de parcă-s muşcaţi de şarpe. În plus, nu dau doi bani pe legislaţia-n vigoare, pe care în primul rând ei înşişi sunt datori s-o respecte, inovează stângaci pe lângă Monitorul Oficial şi cam toţi au pretenţia absurdă că provin dintr-un soi de os domnesc şi trebuie să fie înconjuraţi doar de supuşi docili, care să execute ordinele lor fără crâcnire şi să le spună cât sunt de minunaţi.

Manifestările cele mai exagerate le regăsim la piticul de grădină preferat al şefului statului. După o viaţă de slugă umilă, megafonul prezidenţial s-a văzut în capu’ trebii şi a început să aibă manifestări de-a dreptul clinice: amendează legislaţia prin ordine interne, îşi pune subordonaţii să semneze un soi de jurământ de credinţă faţă de negustorul de sclavi care se închipuie a fi el, învrăjbeşte programatic între ele categoriile sociale etc. Dacă era vorba de un civil oarecare, problema era lesne rezolvabilă. Spitalele de psihiatrie au saloane pline de Napoleoni şi Ludovici, dar cu o pilă se mai poate băga câte un pat pliant. În politică, însă, nu-i cea mai fericită opţiune a te crede stăpân peste destine de oameni. Fiindcă, de regulă, sfârşeşti scuipat şi umilit tocmai de cei pe care ai încercat să-i ţii cu capetele-n ţărână.

Mai mult, aici...

Share