Iulian Comănescu face o analiză a greşelilor care au dus la ceea ce spunem că se cheamă azi criza presei scrise. Răspund şi eu, chiar mai târziu decât destui dintre aceia care au primit invitaţia publică la dezbatere, întrucât mogulu’ mă plăteşte pentru Jurnalul Naţional şi Antena 2, nu şi pentru blog, ca să-l bag la priorităţi. Dat fiind că-s la bază un ziarist de ziar care s-a întâmplat să ajungă să lucreze şi în televiziune (fără nici un fel de responsabilităţi în zonele comercialului, marketingului, PR-ului şi resurselor umane), subiectul mă priveşte direct şi mă interesează. Cu scuze anticipate pentru cei care se aşteapă la vreun comentariu patetic de pus cenuşă-n cap sau la vreo analiză tehnică, o să enumăr pragmatic vreo câteva cauze care-mi vin acum în cap, cu liniuţă de la capăt.


- Superioritatea nesusţinută de realitate a ziariştilor de presă scrisă şi inerţia lor de adaptare la cerinţele concurenţiale ale comunicării instant. Chestii care au dus, pe de o parte, la nesocotirea puterii televiziunilor de ştiri şi, mai ales, a Internetului, respectiv, pe de altă parte, la încercarea patetică de vânzare mâine a unor produse care-s valabile azi, acum.
- Buimăceala de după descoperirea Net-ului ca vehicul informaţional puternic şi, cea mai gravă consecinţă, autodetonarea propriilor produse. E unul dintre puţinele locuri în care mă întâlnesc în gândire cu Ion Cristoiu. Când poporul suveran are acces ieftin la ţeava de Net aproape nediscriminatoriu, e absurd să speri că-i vei lua mâine banii la chioşc pe ce-i dai gratis în seara asta.
- Transformarea în idoli şi urcarea pe tron a unor meseriaşi de presă de la începutul anilor 90 care, după ce-au avut succes doar când se vindea orice tipăreai, n-au mai avut altă grijă cu excepţia propriei parveniri financiare.
- Boala cvasigenerală a patronatelor de a încredinţa managementul de presă către ziarişti consideraţi exponenţiali şi bănuiţi pe nedrept şi de pricepere comercială. Faptul că odinioară scriai bine şi cu nerv nu te face automat un manager de succes.
- Dezvoltarea nesănătoasă (peste cerinţele pieţei) a unui domeniu de activitate tentant (una-i să te prezinţi ziarist, alta-i să fii inginer la Faur) fără dezvoltarea paralelă a calităţii personalului aferent. Aşa s-a ajuns la cruda realitate „multe ziare, puţini ziarişti”, aşa au căzut standardele profesionale, aşa au ajuns să posede legitimaţii de presă oameni care scriu „miau” ca pisica sau care pun virgula între subiect şi predicat (ori, după caz, unde le vine să respire când recită textul scris).
- Dispariţia aproape totală, în principal din cauza economiilor, a speciilor jurnalistice unde se făcea diferenţa. E vorba de reportaj şi investigaţie. Primul costă, a doua se putea face (şi se face din ce în ce mai des) lejer de pe scaun, pe bază de servite. Se poate folosi (şi se foloseşte) în scop de şantaj. Adaug şi interviul.
- Prăbuşirea dramatică, într-o epocă a globalizării business-ului, a unei întregi industrii pe plan mondial. Când New York Times îşi vinde sediul ca să nu tragă obloanele, Boston Globe e ameninţat cu închiderea, firma mamă a Chicago Tribune deschide procedura de faliment, iar The Independent abia se târâie, e greu de crezut (dacă nu eşti politician român) că s-a descoperit inelul făcător de minuni al Arrabellei undeva între Casa Scânteii şi Pipera.

Probabil că, pe partea de meserie, ar mai fi multe lucruri de scris, inclusiv despre implicarea politică a ziarelor (pe care eu o găsesc benefică în condiţiile în care este asumată), dar n-am nici timp, nici chef să fac filosofie de chibiţ ori să pătimesc pe tractor ca actorii clasicelor filme nord-coreene cu Marele Conducător. Vă las pe voi să mă contraziceţi sau să completaţi lista…